Schizofrenia - Schizophrenia

 

Schizofrenia (din limba greacă: schizein = a despica, a scinda, phren = minte, suflet) este o boală mintală din categoria psihozelor endogene. Caracteristică este apariţia unor manifestări psihopatologice majore, cum sunt halucinaţiile, deliruri, tulburări formale de gândire, tulburări afective, tulburări de comportament, dezorganizarea personalităţii. Până la data actuală nu au fost puse în evidenţă cauze corporale decelabile.

"V.T, barbat de 19 ani, cu nivel cultural mediu, este internat pentru schizofrenie - comportament discordant, manierisme, bizarerii, idei delirante polimorfe, ambivalenta. Desenul Pestele zburator, are un aspect bizar, elementele plastice sunt stilizate, stereotipe, cu tendinta la reprezentare neomorfic stilizata si ornamentale." in Constantin Enachescu Psihologa activitatii patoplastice.

În sistemele de clasificare modernă se consideră obligatorie pentru stabilirea diagnosticului o durată minimă a manifestărilor morbide. Tablourile clinice de tip schizofrenic, care nu îndeplinesc şi acest criteriu, sunt clasificate - până la proba timpului - drept boli schizofreniforme. Schizofrenia este una din cele mai severe afecţiuni psihiatrice, cu repercusiuni grave atât pentru bolnav, cât şi pentru aparţinători, mai ales că nu se poate prevedea niciodată care va fi evoluţia bolii, în ciuda tratamentelor moderne care au modificat radical prognoza privind încadrarea socială a bolnavilor.

Criterii de diagnostic al schizofreniei după DSM-IV
Manifestări obligatorii pentru permiterea diagnosticului de schizofrenie:
• Delir cu caracter bizar
• Halucinaţii incongruente cu dispoziţia afectivă, în special perceperea unui dialog de voci străine
• Gândire confuză
• Simptome catatone
• Sărăcie afectivă, lipsă de iniţiativă, declin social
• Înrăutăţirea adaptării în societate
• Manifestare continuă a acestor simptome timp de cel puţin 6 luni
• Excluderea unei cauze organice evidente

Tratament
Tratamentul multidimensional reuneşte mijloacele medicamentoase, psiho- şi socioterapeutice.
Tratamentul medicamentos reprezintă un mare progres, de la introducerea lui în anii '50 ai secolului trecut (Jean Delay şi P. Deniker, 1952). Medicamentele psihofarmacologice folosite aparţin clasei de Neuroleptice, preparate cu acţiune anti-dopaminergică. Medicamentele se administrează atât în faza acută, cât şi sub formă de "depozit" pentru prevenirea recidivelor. Efectele secundare nedorite trebuie cunoscute, pentru a putea fi evitate sau ţinute sub control. În ultimii ani au apărut neurolepticele de nouă generaţie sau neuroleptice "atipice", care au o serie de avantaje (efecte secundare mai reduse, influenţează şi simptomele negative).
Psihoterapia. În centrul mijloacelor folosite stă terapia suportivă a pacientului, dar şi a membrilor de familie, pentru a se putea obţine o cooperare necesară în tot decursul tratamentului medicamentos.
Socioterapia: Măsuri la locul de muncă şi în familie, terapie ocupaţională, măsuri reabilitative.
Terapia convulsivantă electrică - TCE (Electroşoc: Cerletti şi Bini, 1938) sau farmacologică (Şocul cardiazolic: von Meduna, 1934), precum şi Coma hipoglicemică cu insulină (Sakel, 1933), introduse empiric pe baza unor ipoteze fiziopatologice uneori fanteziste, dar cu eficacitate certă, au căzut de la introducerea tratamentului neuroleptic în desuetudine. Totuşi, în cazul unor stări catatonice grave cu pericol vital (catatonia pernicioasă), electroşocul reprezintă şi în prezent terapia de elecţie.

 

---