Rolul sexualităţii în dezvoltarea persoanei.

 

 

„Din nefericire, stadiul anal sadic de organizare psihoafectivă este foarte activ iar tensiunea libidinală a copilului nu se poate deplasa uneori în întregime, în acest stadiu, asupra derivatelor pe care le propune sau le permite adultul. De aceea vârsta stadiului anal este cea la care copilul îşi roade pieliţele de la ungii, bagă degetele în nas, se scarpină, chiar dacă pielea este sănătoasă.” (Melanie Klein)

 

 

La fiecare vîrstă, de la naştere şi până la moarte, nu există gînd, sentiment sau faptă a individului care să nu presupună o căutare hedonistă, adică o pulsiune libidinală. Nu există viaţă sănătoasă fără viaţă sexuală sănătoasă şi invers, nu există viaşă sexuală sănătoasă la un individ bolnav sau nevrozat.

Sănătatea sexuală nu se măsoară după activitatea erotică fiziologică a individului, acesta nu este decât unul dintre aspectele vieţii sale sexuale. Celălalt este comportamentul faţă de obiectul iubirii, care se traduce – în absenţa acestuia din existenţa reală- prin fantasmele în care intervine. Numai studiul acestor fantasme şi al simbolisticii lor permite cunoaşterea vârstei afective a subiectului şi a tipului de activitate care îi conduce activitatea. Nu există activitate care să nu fie susţinută afectiv de sentimente în raport cu scopul conştient sau inconştient.

Scopul oricărei educaţii ( profilaxie a tulburărilor de comportamnet), ca şi al oricărei psihoterapii ( tratament al tulburărilor de comportament), este folosirea libidoului individului în aşa fel încăt acesta să se simtă fericit, iar bunăstarea subiectivă să se acorde cu bunăstarea celorlalţi şi chiar să o favorizeze în loc să o împiedice.Încă din primele luni de viaţă există la copil tendinţa de a-şi freca ritmic o parte oarecare a corpului pentru obţinerea plăcerii. În faza orală pasivă, suptul fără înghiţire este manifestare fără alt scop decât hedonismul; în faza orală activitatea de a muşca în joacă este în sine o plăcere.

La începutul fazei anale plăcerea de a ciupi, de a bate, de a strivi, de a împinge, adică de a face un efort. Tocmai pentru că este capabil să depună un efort muscular ştie copilul „să împingă” şi „să se ţină” şi poate fi învăţat, repetîndu-i-se onomatopeea care însoţeşte efortul defecaţiei şi fiind pus pe oala de noapte, să disciplineze efortul respectiv, până atuci ludic şi să-l transforme în prima cucerire din viaţa sa socială şi,în acelaşi timp, în primul mod de a face plăcere adultului iubit.

Din nefericire, stadiul anal sadic de organozare psihoafectivă este foarte activ iar tensiunea libidinală a copilului nu se poate deplasa uneori în întregime, în acest stadiu, asupra derivatelor pe care le propune sau le permite adultul. De aceea vârsta stadiului anal este cea la care copilul îşi roade pieliţele de la ungii, bagă degetele în nas, se scarpină, chiar dacă pielea este sănătoasă. Unul sau altul dintre aceste obiceiuri se poate prelungi dincolo de stadiul anal, căci oferă adultului mai puţine prilejuri de pedepsire. Aceasta va dovedi că polarizarea întregului libido al subiectului spre noi cuceriri nu s-a produs sau nu s-a făcut în întregime.

Astfel se explică gesturile, aparent absurde şi lipsite de plăcere, integrate mimicii caracteristice fiecăruia dintre noi. Apar fără ştirea noastră, când reflectăm, suntem preocupaţi, facem eforturi sau ne concentrăm atenţia. Din punct de vedere calitativ, au aceeaşi valoare inconştientă ca şi simptomele obsesionale, căci au aceeaşi origine şi nu se deosebesc de ele decât cantitativ. Din punct de vedere afectiv, ele se servessc drept suport sentimentelor cu aceeaşi valoare ca acelea din copilărie şi fantasmelor care se raportează inconştient sau simbolic la conflicte din perioada anală sadică.

Că aşa stau lucrurile, o dovedeşte faptul că atunci cănd vedem o persoană băgându-şi degetul în nas, smulgându-şi pieliţele de la unghii, muşcîndu-şi unghiile sau buzele, jucîndu-se cu cheile sau cu mărunţişul din buzunar, suntem în primul moment agasaţi; pe de altă parte însă, dacă îi atragem atenţia, persoana nu se poate opri să facă aceste gesturi fară ca gândirea să-i fie stânjenită şi însoţită de iritare; altfel spus, tensiunea pe care o producea reflecţia era mai suportabilă însoţită de destinderea pulsională provocată de gest.

În afara acestor gesturi care echivalează cu o masturbare degradată, există particularităţi de comportament integrate „ caracterului individului”: furia, ranchiuna, invidia, gelozia, vanitatea sunt tot atâtea simptome pntru că, în ciuda justificărilor logice pe care le găseşte ( raţionalizări), ele se produc invariabil în toate relaţiile umane afective pe care subiectul şi le creează.

Atitudinea sentimentală a copilului faţă de cei care se ocupă de educţia lui- reflectare, cel mai adesea, a atitudinii inconştiente a acestora faţă de copil- permite sau nu folosirea pulsiunilor în scopuri cultural utile: astfel, îndrăzneala, gustul pentru risc atunci când sunt recompensate prin admiraţia mamei; victoria asupra adultului în luptele în joacă sau la jocurile de îndemănare, ori încurajarea adultului dacă copilul nu a câştigat; mângâierile şi complimentele care îl încurajează pe copil să recunoască victoria celuilalt şi să fie generos în conflictele inevitabile cu ceilalţi ( iar nu reproşuri severe care să-l „ îmblânzească ” definitiv când copilul este de fapt înzestrat cu un libido mai mare decât al altora).

Aşadar pulsiunile şi descărcările libidinale nu au ao importanţă atât în ele însele, cât în virtutea afectelor pe care le produc. Pentru copilul care nu are încă vârsta raţiunii, adică simţ moral ( supraeu), concluziile experienţelor sunt reglate de principiul brut plăcere-neplăcere. Ceea ce aduce plăcere va fi repetat, ceea ce aduce neplăcere va fi evitat. Impulsurile instinctuale ale copilului se vor lovi însă de obstacole. Dacă aceste obstacole sunt conforme „ condiţiei umane”, luată în sensul cel mai larg, sau dacă au fost impuse fără vreo necesitate raţională, de mediul familial a cărei atitudine decurge dintr-o optică etică deformată, copilul nu este capabil să-şi dea seama. Îşi va da seama într-o bună zi, la pubertate sau mai târziu, când dorinţa sa de a reconsidera valorile ridicate la rang de dogmă de către mediul în care creşte sau de propriul supraeu va produce conflicte întresensul său moral deformat şi eul său. Această reevaluare avalorilor la pubertatea afectivă este totuşi indispensabilă.

A reconsidera valorile nu înseamnă de altfel neapărat a le distruge, ci a le inventaria, a le tria, ale păstra pe acelea care convin. Această criză de la pubertate produce inevitabil conflicte familiale, mai mult sau mai puţin însemnate, chiar dacă părinţii sunt foarte toleranţi, mai ales dacă nu se interesează de copil, într-adevăr, pentru adolescent, angoasa interioară provocată de lupta normală dintre propriile instincte şi supraeul său este greu de suportat. Ea se dovedeşte mai uşor de îndurat atunci când tânărul transferă altora responsabilitatea suferinţei sale, iar părinţii sunt supraeul viu. Bineînţeles, există şi părinţi care măresc intensitatea conflictului puberal, dar aceasta nu este în sine, cu nimic mai puţin normal din punct de vedere fiziologic şi afectiv. De aceea eceste conflicte ale adolescenţei, fie că se petrec la vârsta fiziologică, fie că se petrec mai târziu, în cazul în care individul este deja nevrozat înaintea pubertăţii, adică de agitaţiile şi tulburările sale sexuale, pot eclanşa nevroze mai mult sau mai puţin acute. Nevrozele se manifestă între 18 şi 25 de ani şi coincid cu primele încercări de raporturi afective în afara „ casei ” şi cu sentimentele de vinovăţie pe care încercările respective le produc.

Arta care se ocupă de educţia copilului şi arta medicului constau în a-l aduce pe copil la dezvoltarea fericită a tuturor acelor însuşiri afective şi date  fiziologice naturale care sunt compatibile cu cerinţele fizice şi psihice ale mediului său social.
Nu izolând copilul îl vom feri de boli, ci întărindu-l împotriva lor. La fel şi pentru sănătatea morală; nu este de nici un folos copilului să-l ferim de riscurile vieţii. El trebuie să accepte suferinţa inevitabilă, teama omenească pe care o vor produce interdicţiile aduse de societate pulsiunilor sale libidinale dezordonate. Îl vom ajuta dacă îi vom permite dezinteresul liber şi spontan faţă de plăcerile interzise sau puţin agreate în mediul social în care este chemat să trăiască. Acest dezinteres se obţine nu prin severitate, ci prin mari compensaţii libidinale şi sentimentale pe care supunerea le aduce copilului în schimbul restricţiilor acceptate.

 

 

---