Gandirea - proces cognitiv superior

Gandirea se defineste ca procesul cognitiv de insemnatate centrala in reflectarea realului care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza informatii despre relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor.

Componenetele si structura gandirii

Gandirea are doua mari componente, una informationala si alta operationala, prima dezvaluindu-ne latura ei de continut (faptul ca dispune de “unitati informationale” despre “ceva” anume – obiecte, fenomene, evenimente), cea de-a doua latura functionala (faptul ca implica transformari ale informatiilor in vederea obtinerii unor produse care, prin depasirea situatiei problematice, sa asigure adaptarea la mediu).

Latura informationala este constituita din ansamblul notiunilor si conceptiilor ca forme generalizate de reflectare a insusirilor obiectelor si fenomenelor. “Un concept este un raspuns comun la o clasa de fenomene al caror membri manifesta cateva trasaturi comune” (Osgood, 1953, p.666). La randul sau Munn (1965) considera ca “un concept este procesul care reprezinta asemanarile unor obiecte, situatii, evenimente, altminteri diferite.

Conceptele sunt produse ale rationamentelor si odata dezvoltate joaca un rol important in gandirea ulterioara, conceptele sunt condensari de experiente trecute” (p.237). Vinacke caracterizeaza mai amplu conceptele referindu-se la continutul, modalitatile de utilizare si nivelul lor de structurare in mintea omului.

Latura operationala a gandirii cuprinde ansamblul operatiilor si procedeelor mentale de transformare a informatiilor, de relationare si prelucrare, combinare si recombinare a schemelor si notiunilor, in vederea obtinerii unor cunostinte noi sau rezolvarii unor probleme.

Gandirea foloseste doua categorii de operatii: unele sunt fundamentale, de baza, fiind prezente in orice act de gandire si constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea logica), altele sunt instrumentale, folosindu-se numai in anumite acte de gandire si particularizandu-se in functie de domeniul de cunoastere in care este implicata gandirea. In randul acestora din urma intalnim mai multe modalitati si procedee operationale care se clasifica in perechi opuse.

Cele doua laturi ale gandirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o foarte stransa interactiune si interdependenta. Ele se imbina dand nastere la adevarate structuri pe care le denumim structuri cognitive ale gandirii.

Pentru logicieni conceptele definesc clase de obiecte date sau construite, ele fiind comune pentru toti oamenii. Pentru psihologi, ele sunt sisteme de raspunsuri invatate, care “permit organizarea si interpretarea elementelor furnizate prin perceptiile noastre si care influenteaza comportamentul, indiferent de toate stimularile venite din mediu, permitandu-ne sa aplicam automat experienta noastra trecuta la situatiile prezente” (Delay si Pichot, 1969, p.241). In mintea omului conceptele nu sunt izolate, ci inlantuite unele de altele, formand sisteme conceptuale.

Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.

Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.

Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structura şi dinamica ei.

---

Bibliografie:

• Cosmovici, A., Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, 1996.
• Golu, M., Fundamentele psihologiei,Editura Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2000
• Golu, M., Dicu, A., Introducere In psihologie, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972.
• Landau, E., Psihologia creativitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979.
• Margineanu, N., Psihologia persoanei, Cluj, 1944.
• Parot, F. Richele, M., Introducere In psihologie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995.
• Piaget, J., Psihologia inteligentei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1965.
• Popescu-Neveanu, P. Curs de psihologie generala, Tip. Univ. Bucuresti, vol. I, 1976, vol. 11, 1977.
• Rosca, Al. Psihologie generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978.
• Schiopu, U, Verza, E., Psihologia varstelor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1993.
• Zlate, M., Introducere In psihologie, Editura Sansa, Bucuresti, 1996 (ed. a II-a).