Formarea sentimentului religios

 

Originea religiei este de natură transcendentă, supranaturală, avându-şi punctul de plecare în Dumnezeu

O primă problemă care se ridică în privinţa sentimentului religios este legată de originea religiei. Este religia înnăscută sau dobândită? Cu privire la această temă, s-au conturat diferite teorii (I. Todoran, I. Zăgrean, 2003):

• teorii evoluţioniste care consideră că religia ar fi apărut în timpul în care omul a străbătut calea de la starea preumană la cea umană. Ele au la bază ideea că omul nu a avut religie pentru o anumită perioadă, dar, în acelaşi timp, căuta printre lucrurile înconjurătoare sau printre fenomenele din natură elemente supranaturale de care se temea şi pe care le adora.
  

• teorii raţionaliste potrivit cărora religia este:

  • invenţia preoţilor sau a conducătorilor de stat pentru a putea domina mulţimea;

  • rezultatul tendinţei de a interpreta fenomenele naturii în mod raţional. Filosofii greci considerau că religia îşi are originea în personificarea şi adorarea fenomenelor naturii;

  • obiectivizarea sufletului omenesc, în sensul că zeii sunt plăsmuiri ale fanteziei omeneşti după modelul însuşirilor sufletului omenesc

Aceste două teorii însă, nu pot explica originea religiei. Este imposibil de înţeles motivul pentru care omul, dacă a atribuit naturii anumite însuşiri, se închină înaintea ei, înaintea unui lucru creat de el.

• teorii nativiste care susţin că ideea de religie este înnăscută sufletului omenesc. În sufletul omului este înnăscută o tendinţă, o aspiraţie care îl îndeamnă pe om spre ceva mai înalt, infinit, necondiţionat şi veşnic.
  

Prin urmare, originea religiei este de natură transcendentă, supranaturală, avându-şi punctul de plecare în Dumnezeu Care a sădit în sufletul omenesc dipsoziţia de a tinde spre El, spre a-L cunoaşte şi a sta în legătură cu El pentru că altfel „La ce ar folosi existenţa făpturii dacă nu-şi poate cunoaşte făcătorul?

Cum pot fi oamenii fiinţe raţionale dacă nu au nici o cunoştinţă despre Cuvântul şi Raţiunea Creatorului, de la Care ei şi-au primit existenţa? Nu ar fi cu nimic mai presus de fiarele sălbatice, neavând nicio învăţătură care să-i izbăvească de lucrurile pământeşti; şi de ce să-I fi făcut pe ei Dumnezeu, dacă El n-ar fi avut intenţia ca ei să-L cunoacă?” (Sf. Atanasie cel Mare).

Religia reprezintă legătura conştientă şi liberă a omului cu Dumnezeu, originea ei fiind de la Însuşi Dumnezeu, fiind sădită în inima omului încă din actul creaţiei, când nu exista nici o altă experienţă spirituală.

Mărturie în acest sens sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola Către Romani: „Cei fără de lege, din fire fac ale legii […] porunca legii fiind scrisă în inimile lor” (Rm. 2: 14, 15).

Sentimentului religios este un dar de la Dumnezeu, un dar al Duhului Sfânt, dar care aparţine şi voinţei omului, iar necredinţa este un act liber al omului prin care el nu vrea să creadă în Dumnezeu (I. Bălan, 1996).

„Convertirea are loc atunci când ceva din inimă, o coardă anume este atinsă, atunci când inima începe să ardă atunci când ea se află în legătură cu adevărul relevat de Dumnezeu. Înainte de a se putea petrece acest lucru, persoana umană trebuie adesea să simtă absenţa acestui adevăr şi să experieze în fapt suferinţa, drept consecinţă a lipsei sale”.

Astfel, în urma tristeţii trăite, omul pleacă în căutarea liniştii sufleteşti. Redobândirea acesteia se realizează cu ajutorul redobândirii sentimentului religios, a primirii lui Dumnezeu în inimă.

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului cunoaşte mai multe trepte:

• căutarea adevăratei realităţi. Această căutare nu trebuie să aibă ca scop găsirea unor dovezi „supranaturale” care să îl convingă de existenţa lui Dumnezeu şi care să se dovedească înşelătoare, ci trebuie să întreprindă această căutare de dragul adevărului.
• descoperirea. Pentru această descoperire este nevoie de smerenie, de ascultare şi de răbdare. Numai într-o inimă plină de iubire, într-o „inimă înfrântă şi smerită” omul se poate întâlni cu Dumnezeu, poate ajunge la cunoaşterea adevărată.
• suferinţa reprezintă realitatea condiţiei umane, dar totodată, reprezintă şi începutul vieţii duhovniceşti, după modelul lui Hristos Care, prin suferinţă a purtat Crucea pentru a ne aduce Mântuirea.
• naşterea din nou, în sensul unei naşteri spirituale.
  

„Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Gal. 2, 20).

---