Educaţia religioasă în adolescenţă
Nu pentru că în adolescenţă s-ar diminua sentimentul religios, ci pentru că adolescentul pleacă în căutarea adevărului
„ A nu face educaţie religioasă... e a proceda la o operaţie caracterizată de infirmizarea sufletului, la a amputa fiinţa umană de ceea ce are mai de preţ”.
Adolescenţa este o perioadă trăită extrem de dramatic de unele persoane. Este foarte bine cunoscută expresia de „criză a adolescenţei” care numeşte o stare de tulburare somatică, dar şi sufletească ce provoacă de multe ori probleme de ordin psihologic, conducând spre hipersensibilizare, respingerea societăţii, izolare, neînţelegeri.
În egală măsură, se poate afirma că în această perioadă, pe lângă toate transformările sale, adolescentul trece şi printr-o criză religioasă, nu pentru că în adolescenţă s-ar diminua sentimentul religios, ci pentru că adolescentul pleacă în căutarea adevărului, lovindu-se de cenzura raţiunii, luând naştere îndoieli cu privire la Dumnezeu.
Vasile Coman (1994) identifică trei etape ale atitudinii adolescentului faţă de religie:
- etapa în care adolescentul încearcă să pătrundă în lumea supranaturalului şi trăieşte comandamentele morale, etice şi idealiste.
- etapa „conversiunilor” în care încep să se contureze crize şi îndoieli religioase. Astfel, apar incertitudini cu privire la existenţa lui Dumnezeu, predomină neliniştea şi pe acest fond ei pot trece de la o extremă la cealaltă.
- etapa în care criza se temperează şi se definesc atitudinile faţă de religie. Fiecare adolescent are propria credinţă şi concepţie cu privire la Dumnezeu, acest fapt asigurându-i linişte şi mulţumire interioară.
Deşi parcurge acest traseu sinuos al îndoielilor, al neliniştilor faţă de religie, adolescentul nu este străin de sentimentele religioase, dovadă fiind faptul că după aceste stări cei mai mulţi îşi recapătă credinţa.
De aceea, pentru a ajuta adolescentul să depăşească această stare de incertitudine este necesară educaţia religioasă, educaţie care „spre deosebire de alte obiecte de studiu, se adresează în special inimii, mai puţin gândirii” deoarece „raţiunea, oricât ar fi de valoroasă, este şi ea o slugă şi nu un stăpân”.
Educaţia religioasă începe în primul rând în familie, de la vârstele fragede, odată cu „preistoria biografică a individului”, aşa cum afirmă Vasile Băncilă (1994), acest lucru fiind important deoarece copilul este maleabil şi poate fi format. Faptul că primele cunoştinţe despre religie sunt aflate încă din mica copilărie nu înseamnă că la vârste mai târzii este imposibilă educarea religioasă, nefiind niciodată prea târziu ca omul să se preocupe de sufletul său.
Familia joacă un rol foarte important în deschiderea drumurilor spre religie, având nu numai „datoria de a asigura condiţiile materiale de dezvoltare a copiilor, ci şi obligaţia de cultivare spirtuală a acestora, de împlinire a personalităţii”.
Apoi, copilul învaţă religia la şcoală. În adolescenţă, tânărul începe să îşi pună mai multe probleme, are mai multe întrebări cu privire la creaţie, la evoluţia omului, întrebări care încep să îl neliniştească. De aceea, el caută să afle adevărul de la profesorul de religie, persoana care pe baza studiilor teologie este în măsură să îi dea explicaţii.
Din păcate însă, epoca modernă îşi pune amprentele şi stabileşte limite şi cu privire la moralitate. Nu toate familiile îşi mai cresc copiii în spirit religios. „Mamele de odinioară, chiar când erau simple ţărănci, ştiau să facă semnul crucii pe trupul pruncului, încă în faşă, ştiau să ia mânuţa copilului abia ridicat copăcel şi să o înveţe cuvioasa euritmie şi gimnastică a închinării domoale, blânde, ştiau să pună pe buzele pure şi fragile ale copiilor, cristaline cuvinte sacre, ştiau să aprindă în ochi irizări de vis şi de lumină pentru feeria altei lumi şi să picure în candoarea sufletului mari seriozităţi şi gânduri prea curate”.
Azi, timpul se grăbeşte şi nu lasă loc decât pentru grija de bunăstare materială, în felul acesta părinţii fiind de multe ori absenţi din viaţa copiilor. Însă, există şi familii care respectă învăţătura creştin-ortodoxă şi care transmit şi copiilor aceste valori. Cu toate acestea, fiecare alege drumul care i se pare potrivit pentru el. Unii dintre adoelscenţi aleg să respingă învăţătura Bisericii, iar alţii, dimpotrivă, se regăsesc în ea.
Primii se consideră atei, în felul acesta având sentimentul că sunt mai independenţi. Însă, dacă sunt născuţi şi crescuţi în credinţa ortodoxă, ei nu pot fi atei deoarece „omul este numai virtute”.
