Anxietatea de separare
Separarea de scurta durata
Separarea temporara parinti-copii este echivalenta cu un stres, in special la prescolari, care o resimt ca pe o senzatie de insecuritate si anxietate. Circumstantele in care a survenit separarea sunt foarte importante.
Tulburarile emotionale si comportamentale sunt mai probabile in separarea de familie provenita datorita unui divort sau desfacerea unei casatorii, decat daca copilul pleaac pentru o perioada mai lunga la bunici. Separarea impusa de internarea intr-un spital ocupa o pozitie intermediara in aceasta enumerare.
Reactia de separare este maxima la varsta de 2 ani si scade in intensitate dupa 3 ani. Cea mai obisnuita conduita adoptata de copil este reactia violenta de protest: tipa refuza sa manance, demonstreaza un negativism greu de invins.
Reactia de separare prin internare in spital este o separare pura de parinti, frati, jucarii si de obicei, este de scurta durata. Revenit acasa copilul manifesta anxietate de separare exprimata prin unele modificari de comportament, frica de a merge singur la culcare, enurezis nocturn. Aceste reactii sunt mai putin marcante daca copilul este insotit de mama la internare sau daca se mentin contacte mai dese intre ei in timpul spitalizarii.
Separarea de lunga durata
Pierderea reala, mai mult decat cea simbolica, a ambilor parinti sau numai a unia dintre ei survenita in timpul dezvoltarii individului constituie un traumatism psihic sever, cu implicatii tardive sau imediate asupra dezvoltarii intrapsihice. Pierderea unui parinte poate deveni un model de nevroza fiind o trauma concreta si circumscrisa. Ea determina un un tip particular de organizare a emotiilor.
Pentru copilul de varsta mai mica, pierderea unui parinte prin deces genereaza fantezie si acestia continua sa spere in reintoarcerea lui. Imediat dupa survenirea decesului are loc un soc emotional, timp in care copilul are crize de agresiune, necontrolata, tipete, excitabilitate extrema. Dupa circa o luna de la eveniment reactiile psihologice ale copilului sunt comune, in sensul ca 77% dintre ei sufera de depresiune, manifestarile clinice cele mai obisnuite fiind rezultate slabe la invatatura si enurezis.
Baietii par mai sever afectati, mai ales daca si-au pierdut tatal. In etapa urmatoare copilul are tendinta de detasare de eveniment si orientare catre parintele supravietuitor, care, in aceasta etapa, nu a reusit nici el sa se adaptaze total la pierderea partenerului. Copilul mai mic de 10 ani mai spera in reversibilitatea evenimentului.
Persistenta tulburarilor de somn, a anxietatii si iritabilitatii dupa un timp mai lung de un an de la deces denota ca problema suferintei copilului nu a fost rezolvata.